Despre dependente

Telefonul a devenit un câmp de luptă relațional. Probabil cel mai frecvent conflict din familiile cu adolescenți nu mai este despre școală sau prieteni, ci despre timpii de ecran. Parinții nici nu mai stiu ce interzic si ajung sa se raporteze la telefon ca la sursa tuturor problemelor fara sa ia in considerare deseori complexitatea aplicatiilor pe care copilul le foloseste.

Interdicția este insuficientă. Pentru că interdicția reduce simptomul, dar nu crește competența copilului. Nu dezvoltă autoreglarea. Exact ca în cazul altor interdicții deja testate în societate – fumat, alcool, energizante – copilul va recupera „pe ascuns” sau va muta comportamentul în altă direcție. Un copil protejat complet nu este un copil pregătit.

Nu avem o generație de adolescenți mai slabi, mai leneși sau mai lipsiți de voință. Avem însă o generație monitorizată algoritmic, targetată, mult mai presată social și care trăiește într-un mediu mult mai agresiv, mai rafinat și mai intruziv. Nu vorbim despre o problemă de voință. Vorbim despre o problemă de asimetrie: industrii extrem de puternice versus creiere aflate încă în dezvoltare.

Majoritatea parinților nu sunt neglijenți. Sunt epuizați pentru ca cresc copii într-o lume în care atenția a devenit marfă, iar competiția pentru ea este globală. Daca relatia parinte-copil este doar despre control atunci telefonul devine refugiu.

Cand vorbim de ecrane problema nu este copilul, nici telefonul. Problema este digitalizarea tuturor industriilor și concurența pentru atenție. Mediul digital este personalizat, continuu, validant intermitent, fara pauză naturală si mai ales strans legat de statutul social. Este ca și cum copilul ar merge zilnic într-un mall care îi cunoaște exact slăbiciunile, îi știe istoricul, emoțiile și momentele de vulnerabilitate.

Nu creștem o generație slabă. Creștem o generație expusă. Iar răspunsul nu este frica, ci educația, relația și luciditatea. Copiii nu au nevoie de mai mult control, ci de adulți care înțeleg lumea în care ei trăiesc.

Ce observam ca este adictiv cu adevarat pe telefonul adolescentilor:

1. aplicatiie de social media (scroll infinit fara un final natural, like-uri, vizualizari, vizibilitate, personalizare algoritmica)
2. platformele de video scurte (fara pauze, imprevizibilitate, algoritmul emotiilor, suprasolicitare senzoriala, nu trebuie sa gandesti, dificultate de oprire)
3. Jocurile cu recompense rapide (puncte, niveluri, skin-uri, bonusuri, sunete de succes, creierul primește constant feedback pozitiv, adrenalina, refugiu)

Ce ar ajuta cu adevarat:

• Relatia înaintea regulii. Regulile sunt necesare dar ele nu funcționeaza singure. Cu alte cuvinte cel mai protectiv factor pentru copiii este o relatie buna cu figurile importante de atașament. Nu perfectă, nu specială, nu de prietenie ci de afecțiune și respect reciproc unde regulile si fermitatea sunt prezente dar in acelasi loc cu blandetea. Daca sunt doar reguli, acestea creeaza obedienta si nu autoreglare, muta problema si nu o rezolva
• Conversații despre cum functionează mediul digital. Ce ne captiveaza acolo, ce castiga platformele, cum lucreaza algoritmul, cum e construit design-ul adictiv, unde se duc banii de pe ”atenția” lor digitala, samd.
• Modelul adultului de consum digital. Probabil cea mai subestimata regula. Si noi adultii avem limite cu ecranele si e important ca adolescentii sa vada ca le respectam si intarim.
• Reguli negociabile, nu rigide. Regulile bune se discută, se explica, se ajustează și se adapteazaă odata cu maturizarea
• Reguli legate de stări, nu doar de timp. Daca dupa utilizare copilul devine iritabil, daca ii afecteaza somnul, dacă statul pe social media te face sa te simti prost este important sa intervenim si sa limitam consumul de aplicatii. Regulile nu sunt ca sa-l opreasca pe copil ci ca sa il invete sa se opreasca singur.
• Reguli non–negociabile. Cateva reguli care chiar conteaza !! 1. Telefonul nu doarme cu adolescentul, telefonul ramane intr-un spatiu comun peste noapte. Este o regula de sanatate nu de interdictie. 2. Siguranta online: fara conversatii private cu necunoscuti, fara conturi secrete de adult, fara continut explicit. Nu este despre neincredere ci despre limitele varstei. 3. Telefonul nu substituie activitati de baza: mese, teme, responsabilitati si sarcini minime, sau interactiuni umane. Daca telefonul incepe sa manance functionarea zilnica interventia este legitima. Intervenim nu pedepsim, adultul intervine chiar daca adolescentul protesteaza. 4. Fara telefon in momente cheie relationale: de ex. la masa in familie sau la discutiile importante. 5. Adultul are drept de interventie cand apar semne clare de deteriorare precum iritare, izolare sociala, somn scazut, anxietate, tristete, comparatie obsesiva cu altii, pierderea interesului pentru ce conta inainte, absenta activarii fizice.
• Alfabetizare emotionala. Mulți adolescenți nu stau pe ecrane „de plăcere”, ci pentru reglare emotionala. Ce ajută: sa știe sa recunoasca: plictiseala, anxietatea, singuratatea, furia, sa poata spune: „stau pe telefon ca să nu simt X”. Ecranul devine problematic atunci cand înlocuiește capacitatea copilului de a sta cu propriile emotii.
• Toleranța la plictiseală (abilitate pierdută). Plictiseala nu este un eșec. Este o abilitate de bază pentru creativitate și autoreglare. Ce ajuta copiii: spatii de timp fără stimul, fara a le umple imediat cu „activitati productive”, fara telefon ca solutie automata. Un copil care nu stie să se plictiseasca va căuta mereu un stimul extern.
• Sens si apartenenta in afara ecranului.  Alternative reale de petrecere a timpului lor din afara scolii, cluburi, comunitati, activitati sportive, hobby-uri si pasiuni.  

Intr-o lume construita sa capteze atentia copiilor nostri, cel mai puternic factor de protectie ramane un adult prezent, lucid si conectat. Copiii nu au nevoie sa fie controlati mai mult, ci sa fie intelesi mai bine, pentru ca nu telefonul ii formeaza pe adolescenti, ci felul in care noi, ca adulti, ii insotim intr-o lume care ii solicita permanent.